Porcaria aia numita fericire…

Cam dur titlul, nu? Ar fi sunat mai cool in engleza: That shit called happiness? Ma indoiesc! Deci, ce e aia fericire? Sau mai bine zis, ce inteleg eu prin fericire? Indubitabil termenul de fericirea are un inteles diferit pentru fiecare din noi. In esenta sa, cuvantul surprinde trasaturile generale si le ignora pe cele particulare…

Voi incepe sa descriu viziunea mea asupra fericirii printr-o scena de film, care m-a impresionat profund. Scena face parte din filmul „Into the wild”, si se petrece undeva pe final, fiind concluzia la care ajunge personajul principal:

Pentru cei care nu stiu despre ce e vorba, filmul „Into the wild” regizat de Sean Penn este o adaptare a cartii cu acelasi nume [pe care o recomand!] si urmareste povestea reala a lui  Christopher McCandless, care odata cu terminarea facultatii renunta la o viata conventionala pentru a trai in salbaticie [„la dracu, nu-i era bine acasa! ar putea adauga unii!”]. Spoiler alert! Dupa vreo doi ani de aventuri, aflat pe patul de moarte, acesta scrie pe o pagina a unei carti „Doctor Jivago” urmatoarele cuvinte: „Happiness (is) only real when shared”, adica ceva de genul: Fericirea este reala doar daca este impatasita…

Sigur, unele persoane pot defini fericirea ca pe ceva personal, un sentiment pe care il simt doar ele, dar in viziunea mea adevarata fericire este cea simtita in comun! Din experienta de viata pe care am acumulat-o pana acum, pot spune ca m-am simtit cu adevarat fericit doar atunci cand am avut pe cineva alaturi cu care sa impart acea fericire.

Fericirea e clipa aia infima in care simti ca ti-ai gasit locul, ca esti acolo unde trebuie impreuna cu cine trebuie! Fericirea e momentul ala atemporar in care saruti pe cineva special pentru prima data; momentul in care realizezi ceea ce ti-ai propus, desi nu credeai ca se va mai intampla; momentul in care poti fi tu insuti; momentul in care nu mai ai nici un regret… Sau pur si simplu niste chestii aparent minore precum un zambet si un rasarit de soare dupa o noapte lunga; stropi calzi de ploaie care se preling pe pielea bronzata;  sau valuri care se sparg de talpile voastre…

Regrete

In imagine: un soarece, prins in capcana, care zice „Nu regret nimic” Imagine preluata de aici.

Sigur stii senzatia aia pe care o ai atunci cand regreti ceva. Da, exact, senzatia aia de neputinta, pe care incerci sa o negi cumva, sau sa o diluezi, spunandu-ti ca daca te-ai putea intoarce inapoi si daca ai putea modifica sau schimba ceva, ai face-o si totul ar fi ok.

De-a lungul vietii toti luam decizii, care duc la anumite consecinte si care se rasfrang intr-un mod sau altul asupra noastra sau a celor din jur. Uneori acele decizii nu sunt tocmai inspirate, din diverse motive, si pot avea consecinte nefaste. Ideea e ca apare o mica chestie [cam enervanta uneori] numita constiinta, care freaca lucrurile si mai mult. Adica nu e indeajuns ca ai dat-o in bara o data [sau de mai multe ori], dar trebuie sa traiesti toata viata [sau chiar mai multe vieti, daca crezi in reincarnare] cu ideea ca ai dat-o in bara. Life is fucked up!

Revenind la ideea initiala, ipotetic vorbind, daca te-ai putea intoarece inapoi, ai face-o? Evident ca da, dar de ce? Ca sa indrepti lucrurile „in bine”? Ce garantie ai ca daca cumva modifici ceva din trecut, iti modifici viata in bine? Adica de unde stii ca viata [sau, in functie de afilierea filozofico-religioasa, destinul/Dumnezeu] nu va gasi alta modalitate sa iti complice existenta? De unde stii ca facand o alegere proasta in trecut, care a avut o consecinta nu tocmai buna, nu ai evitat o consecinta si mai proasta. Si cea mai importanta intrebare, daca ai modifica o decizie din trecut, ai mai fi aceiasi persoana? Pentru ca in fond, experientele prin care trecem, si implicit deciziile care ne conduc acolo, ne definesc ca si persoana! Conteaza mai putin faptul ca as fi mai bun sau mai putin bun, ci doar daca as mai fi eu, persoana care sunt astazi, in acest moment, in care tastez intrebarile astea, aparent fara sens…

In concluzie, fie ca vrei sau nu, la un moment dat vei lua o decizie neinspirata, pentru ca e in natura umana sa gresesti! Totusi, ceea ce conteaza cu adevarat este felul in care accepti o greseala si felul in care o tratezi. Nu poti fugi de tine insuti la nesfarsit. „Facing what consumes you is the only way to be free!”

So in the end… I regret nothing!

P.S. Just to get things strait, n-am scris articolul asta pentru ca am pierdut la poker, pentru ca mi-a murit hamsterul uitand sa il hranesc, sau alte bulshit-uri de genul asta!

Ganduri intamplatoare

Imi amintesc ca glumeam, atunci cand eram in liceu si toti tipii de bani gata veneau cu masini scumpe la ore, ce tare ar fi daca ar veni cineva cu un tractor din ala de presat asfaltul, dotat binenteles cu un sistem audio performant si cu eleron [pe fata sau pe spate], si ar mai indrepta masinile parcate stramb din fata… Da, stiu, am avut o adolescenta traumatizanta… [Fuck it!]

Probabil te intrebi de ce naiba scriu asta pe blog… Pentru ca iar nu pot dormi si ma plictisesc…

Deep Blue

In imagine: Orasul de pe fundul oceanului.

It’s basically about the search for truth in a world that seems to be devoid of that. The story is told through the eyes of a man who wakes up and realizes that his life is a lie and nothing he believes in is real. So he tries to find the truth within himself and his journey takes him to the bottom of the ocean and back again.

The end!

Drenched in my pain again

Terror – March To Redemption

E dureros sa mergi pe strada si sa treci pe langa oameni pe care i-ai cunoscut odata iar ei sa se prefaca ca nu te mai cunosc. E dureros sa te afli in acelasi mijloc de transport cu ei, sa ii privesti, sa te priveasca pentru o clipa, pentru ca apoi sa priveasca pe geam tot restul calatoriei, pana la statia la care coboara. E dureros sa ii privesti si sa realizezi ca lucrurile care v-au legat in trecut, chestiile prin care ati trecut impreuna, sunt doar niste amintiri uitate, legaturi sinaptice inutile, spatiu irosit… care nu reprezinta nimic pentru ei… Si te intrebi la un moment dat: „Was it real, or it’s just a glimpse of my own fucked up imagination?” Si apoi, te intorci dimineata acasa, obosit, si cauti. Cauti cu disperare o bucatica de ceva, o fotografie, un biletel sau un alt ceva fizic sau virtual, uitat pe undeva, intr-un colt de dulap sau de hard drive, ceva sa dovedeasca existenta relatiei voastre… Dar nu gasesti nimic. Si realizezi ca o parte din viata ta, cateva zile, cateva luni sau cativa ani, defapt nu au existat… Si adormi. I fall asleep, drenched in my own pain again!