O zi in parc…

O zi in parc…

Intru in parc. Caut un loc mai linistit, mai printre boscheti. Vreau sa simt chemarea naturii. Sa simt liniste si cantec de pasari nu zgomot de masini si injuraturile pensionarilor care isi joaca pensia la table. Observ ca o mare parte din banci au un carton pe ele care scrie „Vopsit” . „Nu Proaspat vopsit”, ci doar „Vopsit”. Cartoanele arata cam dubios, deci ma gandesc la posibilitatea unei farse mai elaborate. Dar totusi nimeni nu sta asezat pe una din bancile insemnate. Dupa cativa metri vad o urma de pantaloni imprimata pe banca. Poor  idiot!

Anyway, fac un minitur al parcului in cautarea unei banci libere si preferabil nevopsite. In sfarsit gasesc una. Defapt 3, legate in serie. Imi dau jos rucsacul din spate. Ma asez pe cea din mijloc. In fata mea o fintana arteziana. In bazin, in loc de apa, o roaba, o lopata si un sac de ciment. In spatele meu, la vreo 5 metri in spate, 5-6 muncitori. Stau in boscheti [a se citi spatiu verde] si mananca seminte. Dupa burta de bere impresionanta a unuia dintre ei, pun pariu ca au si [cel putin] un pet de bere, dosit pe undeva…

E o zi placuta. Stau pe banca in parc si ascult muzica… privesc la fantana goala. La un moment dat trece o persoana pe langa mine. E o persoana mai in varsta [a se citi baba!]. Nu o bag in seama, trece pe langa mine. Se opreste la un metru, poate doi. Se intoarce spre mine. Pentru o clipa am impresia ca vrea sa se aseze pe banca de langa. La naiba nu putea sa-si gaseasca alta banca! Eu am traversat parcu’ ca sa gasesc banca asta langa „apa”. Dar nu se aseaza. Se uita la mine. Se uita la rucsac si la lantul metalic atasat de portofelul meu. Instinctiv imi duc mana pe rucsac. Imi dau seama ca totusi are o varsta. Sansele ca sa imi ia rucsacul si sa fuga cu el sunt minime. Continui sa o privesc periferic, cu coltul ochiului. Se aproprie de mine. Imi intorc capul. O privesc. Are fata plina de riduri. Zice ceva. Ii lipsesc si cativa dinti. Nu o aud. Imi scot o casca din ureche. „Esti student?” „Ce te face sa spui asta?”ma intreb in sinea mea, dar ii raspund scurt: „Da. Sper ca nu e genul ala de baba care simte nevoia sa-si destainuie viata si opinia despre societate contemporana. unui necunoscut. „Sa-ti dau numaru’ meu de telefon… ” Huh?! „… daca cunosti pe cineva care are nevoie de gazda…” Simt o oarecare usurare. „… sa-il dai. „continua ea. Accept. Imi dicteaza numarul. Eu il notez constiincios pe telefon. Imi spune ca sta ” aici, aproape” Arata cu mana spre centrul orasului. Spre vreo 10 blocuri. „Foarte exact„, ma gandesc eu. Ca pret vrea „100 de euro plus cheltuielile impartite la trei„. Imi vine in minte replica aceea celebra: „Scump, doamna scump!” Nu zic  nimic. Ma bucur ca nu intra in detalii. „Si vreau numai baiat ca de fete m-am lamutit eu… ” Shit! Intra in detalii! „… ca eu am mosneag batran si […] ” Incerc sa afisez un zambet discret, in timp ce ma concentrez asupra muzicii din cealalta ureche. E o melodie mai zgomotoasa. Defapt cam toate sunt. Se termina. Incepe alta. La putin timp dupa aud: ” […] ma duc la Mitropolie.”  „Sper ca asta e partea in care pleaca!” ma gandesc eu. Chiar pleaca. Sunt din nou singur. Bine, exceptandule pe celelalte persoane din parc…

Mai ascult cateva melodii. Ma uit la cer. E senin. Doar cativa nori de vreme buna. Adie usor vantul Peste drum de fantana se aseaza un tip. E imbracat cu un tricou alb, usor ingalbenit. Ori datorita trecerii timpului, ori in urma unor experimente esuate cu masina de spalat.  Ma uit la crapaturile din bazinul fantanii.  Ii lipsesc si cateva placi de marmura. Trotuarul are denivelari si crapaturi. Doar aleile principale au mai fost asfaltate recent [a se intelege candva in ultimii 10 ani]. Frunzele ingalbenite ale copacilor, stau rasfirate pe jos…

Astept o melodie mai zgomotoasa ca sa ma ridic de pe banca. Dupa o oarecare asteptare, ea vine. Ma ridic. Imi pun rucsacul in spate. Plec. Ies din parc.

Reclame